Harpa este un instrument triunghiular din lemn, cu coarde, la care se cântă prin ciupirea corzilor cu degetele, fie din șezut, fie din picioare. Originară din Mesopotamia, Egipt și Persia antică, harpa s-a răspândit ulterior în întreaga lume, dezvoltând modele regionale distincte. Astăzi, harpele apar în tradițiile clasice și populare și au o semnificație simbolică, în special în Irlanda.
Harpele datează din anul 3000 î.e.n. în Asia de Vest și Egipt, cu exemple timpurii găsite în Sumer și arta funerară egipteană antică. Instrumentul s-a răspândit pe scară largă în Asia, Africa și Europa, evoluând în multe forme, cum ar fi harpele arcuite și cele unghiulare. Harpele au înflorit în Europa în Evul Mediu și în perioada renașterii și s-au răspândit ulterior în America. În timp ce unele tipuri antice au dispărut, diferite harpe înrudite supraviețuiesc astăzi în regiuni precum Africa, Myanmar și Asia de Est.
Harpele europene au dezvoltat o structură triunghiulară din trei părți, cu un stâlp pentru rezistență, ceea ce permite o complexitate muzicală mai mare. Inovațiile din secolele XVII-XVIII, cum ar fi croșetele și pedalele, au condus la harpa cu pedale modernă, în timp ce în alte părți au supraviețuit harpele diatonice mai simple.
Răspândirea geografică și diversitatea culturală a harpei
În America, harpele introduse de coloniștii spanioli au evoluat în tradiții regionale puternice, în special în Paraguay, Anzi, Mexic și Venezuela. Harpele africane s-au dezvoltat în principal ca harpe cu arcuș sau cu colț, fără stâlpi, iar instrumentele asemănătoare harpelor rămân răspândite. În Armenia, harpele și lirele au fost folosite încă din antichitate, atât la curtea regilor, cât și petru ceremonii.
În Europa, harpa a evoluat în harpa cu pedale, care folosește pedale pentru a interpreta muzică cromatică și a devenit un element de bază al orchestrelor clasice din secolul al XIX-lea. Alături de aceasta, harpele cunoscute și celtice (harpele cu pârghie) au rămas populare pentru muzica tradițională.
În cele două Americi, stiluri regionale precum harpele paraguayană, andină și venezueleană s-au dezvoltat din instrumente coloniale spaniole. Africa și Asia păstrează multe forme antice de harpă, adesea fără coloana întâlnită la harpele europene.
Harpele moderne includ harpe de concert (cu pedale), harpe cu pârghie, harpe cu mai multe serii, harpe cromatice și harpe electrice, utilizate în muzica clasică, folk, jazz și populară.
Caracteristici tehnice și semnificație culturală a harpei
Harpele sunt de obicei triunghiulare, în trecut erau fabricate în principal din lemn și racordate cu intestine sau sârmă, iar în prezent înlocuite cu nailon sau metal. Fiecare coardă este atașată la gât la o cheie de acordaj și merge până la placa de rezonanță, unde corpul gol amplifică sunetul atunci când coarda este ciupită; sunetul scos depinde de lungimea, tensiunea și masa corzilor. La harpele cu pedală, stâlpul gol conține tije conectate la pedale care modifică înălțimea.
Harpele timpurii puteau scoate doar pe un număr limitat de sunete, așa că gama cromatică a fost extinsă prin adăugarea de corzi suplimentare, montarea de pârghii care ridică corzile individuale cu un semiton sau utilizarea de pedale care schimbă aceeași înălțime pe toate octavele. Harpele cu pârghie folosesc pârghii acționate manual, în timp ce harpele cu pedală folosesc pedale și reprezintă standardul în muzica orchestrală.
Harpa a fost mult timp un simbol politic al Irlandei, apărând în cultura irlandeză cel puțin din secolul al VI-lea. Asociați în mod tradițional cu regii și nobilii galici – cel mai faimos fiind Brian Boru – harpiștii dețineau un statut înalt și compuneau muzică în onoarea liderilor clanurilor.
Harpa a devenit o emblemă oficială a Regatului Irlandei în 1542 și a apărut pe standardele regale, steaguri și monede de atunci. Din 1922, Irlanda folosește o harpă orientată spre stânga, bazată pe Harpa Trinity College, ca simbol al statului său, prezentă pe sigilii oficiale, pașapoarte și monede euro irlandeze.
Surse:
- Roslyn Rensch – Harpa: istoria, tehnica și repertoriul ei.
- Hugh Cheape – Cartea harpei.
Foto: Theodore-Joseph Geirnaert, Lecția de harpă, 1820.
Citește și:
